Ieri am primit o oferta de job din partea unei companii de IT din Toronto, pe care am acceptat-o cu incantate, si ma voi alatura companiei incepand 28 mai 2012, adica in 11 zile.
In ultimele luni, mai exact din noiembrie 2011, una din ocupatiile mele, pe langa scris si ingrijirea copilului, a fost sa imi caut un job. Compania de consultanta financiara unde am lucrat in ultimii 3 ani, pana in noiembrie 2011, a trecut printr-o restructurare la nivel superior, in urma careia mi-am pierdut jobul, si din noiembrie incoace am fost in cautarea unui job nou.
Pierderea jobului meu in noiembrie trecut a venit intr-un moment destul de neportivit – am aflat neplacuta veste cu doar saptamani inainte sa inchei contractul de vanzare-cumparare pentru casa mea din Whitby unde locuiesc acum, intr-un moment in care trebuia sa ma pregatesc pentru 30 de ani de solventa financiara in care sa fiu capabila sa-mi platesc rata la banca pentru casa. Dar cum decizia de a cumpara casa era deja luata, iar procedurile legale pentru a o cumpara erau deja incepute, eu si sotul meu am decis sa mergem pana la capat cu investitia noastra, si sa ne asumam riscul de a trece printr-o perioada “mai restransa” din punct de vedere financiar de cateva luni, pana cand reusesc sa-mi gasesc un job nou. Si eventual unul mai bun decat cel pe care l-am avut pana acum.
Acum ma bucur ca am luat atunci aceasta decizie, si nu am renuntat la planul nostru de a cumpara casa, caci in realitate nu m-am trezit in cea mai proasta situatie financiara care putea fi odata cu pierderea jobului meu. Cand am plecat de la fostul meu job, am primit din partea companiei si salarii compensatorii, dupa care a urmat o perioada comfortabila de somaj, ceea ce inseamna ca am avut in total un interval de 12 luni in care am avut timp berechet sa-mi gasesc un job nou, beneficind in acelasi timp si de un suport financiar cu care sa ma descurc in aceasta perioada “de tranzitie”. Astfel, de la inceputul lui noiembrie 2011 cand am pierdut jobul, pana la sfarsitul lui octombrie 2012 cand imi expira somajul, adica un an, am avut timp sa-mi caut un job nou, sa imi reevaluez cariera profesionala si sa ma hotarasc incotro ma indrept acum, sa petrec mai mult timp cu familia mea si cu copilul meu, sa scriu, sa onorez mai multe invitatii la evenimente mondene din Toronto, sa fac unele lucruri care imi plac dar de care in mod normal nu am timp atunci cand am un job full-time.
As minti sa spun ca am fost nefericita in aceste luni din cauza faptului ca am stat acasa si nu am avut un job full-time de la 9 la 5, asa cum am avut in anii precedenti petrecuti in Toronto. Din contra, aceste 12 luni au fost pentru mine o pauza de care chiar m-am bucurat, e ca si cum as fi avut un al doilea concediu de maternitate, o a doua sansa care mi s-a oferit sa petrec mai mult timp cu copilul meu. :) De exemplu, am fost intrebata: “Asa-i ca te-ai plictisit sa stai acasa cu Alex?” Persoana respectiva a pus intrebarea in asa fel incat mi-am dat seama ca se astepta la un raspuns afirmativ din partea mea, dar raspunsul meu a fost: “Nu, nu-i asa ca m-am plictisit sa stau acasa cu Alex, nu m-am plictisit deloc, cand ai un copil mic nu ai timp sa te plictisesti”.
Ziua in care am aflat ca imi voi pierde jobul pe care l-am avut timp de mai bine de 3 ani nu se prevestise cu nimic a fi iesita din comun fata de orice alta zi din acea etapa a vietii mele. In acea dimineata (era o joi) am mers la de obicei la serviciu, si tot ca de obicei mi-am inceput munca la birou la 9 dimineata. Ba chiar imi pregatisem pranzul de acasa cu o seara inainte, si cand am venit dimineata la birou, l-am pus in frigiderul din bucataria biroului, mi-am facut o cafea, si m-am apucat de treaba exact la fel cum o faceam in orice alta dimineata, fara sa banuiesc nicio secunda ca in curand toate acestea nu vor mai face parte din tabieturile mele zilnice. Dupa care seful m-a chemat in biroul lui si mi-a dat vestea. A inceput cu “N-o sa-ti placa…”. L-am ascultat in timp ce imi explica situatia companiei care urma sa treaca printr-o restructurare de management, si cum colaborarea noastra nu mai poate continua, dar voi avea salarii compensatorii, imi va da referinte si ma va sprijini in eforturile mele de a cauta un job nou, ma va ajuta cu orice voi avea nevoie etc. Si in timp ce il ascultam pe seful meu vorbind si explicandu-mi toate acestea, mi-am dat seama ca nu imi vine sa tip de disperare. Mi-am dat seama ca nu sunt pe deplin nefericita sa plec de acolo. Si nu pentru ca nu imi placea jobul (imi placea), sau pentru ca nu il apreciam pe seful meu (il apreciam, si il apreciez si acum chiar daca nu mai lucrez pentru el; este un om deosebit si cat timp am fost asistenta lui am gandit despre el ca a fost cel mai bun boss pe care l-am avut vreodata, si chiar este adevarat acest lucru), ci pentru ca am preferat sa vad partea buna a lucrurilor – voi avea o pauza de cateva luni, voi petrece mai mult timp cu Alex, voi avea ceva mai mult timp la dispozitie sa acord hobby-urilor mele cum ar fi scrisul, si voi avea posibilitatea sa gasesc un job mai bun decat cel pe care l-am avut pana acum, cu un potential de dezvoltare profesionala mai mare. Iar cand am plecat, dupa ce mi-am curatat calculatorul si mi-am strans lucrurile personale de pe birou, am luat si pranzul ala din frigider, pe care l-am mancat, ati ghicit, acasa.
Iar a doua zi, vineri, eu si sotul meu am avut ceremonia de acordare a Cetateniei Canadiene. De multe ori asa se intampla in viata – pe de o parte pierzi, dar pe de alta parte castigi.
Cand am plecat de la ultimul meu job, fostul meu sef mi-a dat si o scrisoare de recomandare (fara ca eu sa-i cer aceeasta favoare, a facut-o din proprie initiativa), un lucru pe care angajatorii canadieni de obicei evita sa il faca. Este prima oara cand un fost angajator de-al meu din Canada mi-a dat referinte in scris; ceilalti mi-au acordat doar referinte telefonice atunci cand am avut nevoie de recomandari pentru un job nou, ceea ce o ok si asa, nu aveam nevoie musai de recomandari in scris. Este doar unul din motivele pentru care il apreciez si acum pe fostul meu sef ca fiind cel mai bun sef pe care l-am avut vreodata, in ciuda faptului ca nu mai lucrez pentru el. Cu alte cuvinte, nu am niciun fel de resentimente fata de el legate de faptul ca mi-am pierdut jobul, ci am aceeasi consideratie pentru el ca si atunci cand lucram in compania lui.
In cei 5 ani petrecuti la Toronto, inainte sa ma mut in suburbia Whitby, am avut 4 joburi. Primul meu job a fost la un supermarket, unde am fost casierita, genul de job caruia in Canada i se spune “job de supravietuire”, si genul de job care este cel mai accesibil noilor veniti in Canada cum eram eu atunci, inainte ca un nou emigrant sa se orienteze pe plan profesional in noua tara, si inainte ca acesta sa aiba posibilitatea de a urma o scoala in Canada care eventual sa-i asigure accesul la joburi mai bine platite. Am gasit acest job la supermarket la o luna de cand m-am mutat in Canada, incat foarte multa lume, atunci cand auzea ca “am venit in Canada luna trecuta”, se mira din cale afara: “Cum, esti de atat de putin timp in Canada, si deja ti-ai gasit job? Felicitari!” Si mi-am dat seama ca e mare lucru in Canada sa-ti gasesti un job in 30 de zile, mai ales cand esti nou-venit in Tara Artarului.
Urmatorul meu job a fost la o banca din Toronto, care a fost si primul meu job din domeniul finantelor. Dupa 6 luni petrecute la supermarket, m-am gandit ca este timpul sa depasesc etapa joburilor de supravietuire, si am pornit in cautarea unui job mai bun. Cautarile mele au durat 2 saptamani. Prin ce era acest job mai bun decat cel precedent, de la supermarket? Prin tot – mediul de lucru, conditiile de munca, program fix de la 8.30 la 5 (spre deosebire de programul flexibil si foarte extenuant de la supermarket), potential de dezvoltare profesionala intr-o industrie de varf din Canada, caracterul bilingv al jobului (vorbesc si franceza cursiv, nu doar engleza), nu mai spun de satisfactia financiara. Un singur downsize avea jobul meu de la banca – era un contract pe 4 luni, si nu un job pe o perioada nedeterminata. Dar nu m-a speriat acest lucru. Cand am primit oferta de job din partea bancii, am renuntat fara niciun regret la jobul meu full-time si sigur dar slab platit de la supermarket in favoarea unui contract la banca. Bineinteles ca luam in calcul si posibilitatea de a gasi o oportunitate pe termen lung la acea banca, dar nu mi-am pus sperantele in acest lucru. Am preferat sa fiu realista, ba chiar rezervata, cu privire la acest job, ca sa nu fiu dezamagita in cazul in care contractul meu de la banca va expira fara sa se transforme intr-un job full-time. Si este exact ce s-a si intamplat dupa 4 luni – contractul meu de la banca a expirat fara sa se transforme intr-un job full-time, si am parasit banca, si am fost iarasi in fata prospectului de a cauta un job nou.
Urmatorul meu job a fost la o companie de fonduri de investitii din Toronto. Tot un contract (de 14 luni de data aceasta), tot bilingv, si asemanator din multe puncte de vedere cu jobul meu anterior de la banca. Cautarile mele pentru acest job au durat o luna. Dar si aici s-a intamplat acelasi lucru ca si la banca – odata contractul meu expirat, nu am avut posibilitatea obtinerii unui job pe termen lung.
Si iata-ma din nou, in vara lui 2008, intre doua joburi. De data aceasta mi-am invatat lectia si nici macar nu am aplicat la joburi contract, ci doar la joburi full-time. Mi-am dat seama ca daca o companie scoate la concurs un job contract, posibilitatea ca acesta sa se transforme intr-un job full-time este scoasa din discutie. Daca aveau nevoie de un nou angajat pe o perioada nedeterminata, acel job ar fi fost scos la concurs full-time din prima, nu-i asa? Un job contract nu inseamna decat faptul ca acea companie are nevoie de un angajat pe acea perioada determinata de timp, iar la angajare nimeni nu-ti garanteaza niciun fel de full-time, si in 99% din cazuri aceasta minune nici nu se intampla odata cu incheierea contractului. Asa ca de data aceasta, in timpul job search-ului meu, cand vedeam un job contract, nici nu ma oboseam sa citesc fisa postului, si treceam mai departe, la urmatorul job listat.
M-am angajat la compania de consultanta financiara de care spuneam mai sus in august 2008. A durat, ati ghicit, o luna sa-mi gasesc acest job. De data aceasta era un job full-time, nu contract ca si in cazul experientelor mele anterioare. Dar in schimb nu a fost un job bilingv – un compromis pe care in acel moment am fost dispusa sa-l accept.
Iar in noiembrie 2011 am fost pusa din nou in situatia de a cauta job, cu un copil mic si cu o casa pe care urma sa o cumpar in mai putin de o luna. Multi ar fi crezut ca mi-am asumat un risc prea mare sa imprumut sute de mii de dolari de la banca pentru a-mi cumpara casa, dar eu nu am gandit asa. Era vorba doar de cateva luni, in care aveam salarii compensatorii si somaj asigurate, si am fost dispusa sa-mi asum acest risc. In afara de asta, din experienta mea anterioara, in anii petrecuti in Canada nu mi-a luat niciodata mai mult de o luna sa-mi gasesc un job, asa ca eram increzatoare ca totul va fi bine si de data aceasta, ca lucrurile se vor aseza la locul lor la timpul lor, iar eu si familia mea nu vom avea de suferit. Oricum, daca stai bine si te gandesti, atunci cand iti cumperi casa si faci imprumut la banca pe 30 de ani, care este probabilitatea ca in 30 de ani sa nu-ti pierzi niciodata jobul, sau sa nu-ti schimbi jobul, sau sa nu te afli la un moment dat intre doua joburi, sau sa iesi la pensie din acelasi job? Foarte-foarte redusa! Oricum vom avea urcusuri si coborasuri in cariera profesionala de-a lungul vietii, dar asta n-ar trebui sa ne impiedice sa cumparam casa, daca ne dorim sa avem propriul nostru camin, nu-i asa?
Cand am inceput sa caut un job in noiembrie trecut, intr-o anumita masura ma asteptam sa-l gasesc la fel de repede cum s-a intamplat si in anii precedenti. Dar nu s-a intamplat la fel, ci a durat aproape 7 luni. La un moment dat ma gandeam – oare ce se intampla, este cumva de vina perioada post-recesiune in care ne aflam? In aceste luni am avut mai mult de 10 interviuri. Am avut interviuri cu Philips, cu ING, cu alte 3 banci canadiene, cu 2 companii financiare la care am mai lucrat in trecut. Dar nici unul din aceste interviuri nu s-a soldat cu o oferta de job. O alta companie de consultanta financiara la care am aplicat m-a chemat la doua interviuri. De obicei, cand un angajator te cheama la al doilea interviu, sansele sunt maxime sa iei jobul. Si ma gandeam ca de data asta poate jobul e al meu, avand in vedere ca am fost chemata la cel de-al doilea interviu. Dar dupa cele doua interviuri nu am mai fost contactata de acea companie, si mi-am dat seama ca nu ma mai aflu printre candidatii favoriti. Singurul lucru care ma ajuta sa nu intru in panica era faptul ca mai aveam multe luni la dispozitie, pana in octobrie, sa gasesc un job.
Si in sfarsit, in aceasta luna, mi-am gasit job. Este vorba de o companie IT din centrul Toronto-ului, si este un job full-time, bilingv. Am aplicat la aceasta companie acum cateva luni, si ca sa va spun sincer, nici nu mai tin minte cand am aplicat la ei, pentru ca nu m-au sunat imediat, si intre timp am si uitat ca le-am trimis CV-ul. Daca nu m-au sunat la scurt timp dupa ce le-am trimis CV-ul si o scrisoare de intentie, am crezut ca nu sunt interesati de candidatura mea si mi-am cautat de job search-ul meu in continuare. Dar, surpriza, m-au sunat acum doua saptamani sa ma cheme la interviu. Chiar a fost o surpriza foarte mare pentru mine, pentru ca renuntasem demult sa mai astept vreun telefon de la ei. Miercurea trecuta am fost la primul interviu, si in aceeasi dupa-amiaza m-au sunat din nou, sa ma cheme la cel de-al doilea interviu, pentru a doua zi. Iar saptamana aceasta, ieri dimineata mai exact, am primit oferta de job din partea lor, pe care am acceptat-o cu incantare.
De altfel, nu este prima oara cand am interviu la aceasta companie. Prima oara am aplicat la ei acum 4 ani, in vara lui 2008, la job search-ul meu precedent. Am fost si atunci la doua interviuri, dar pentru un job diferit. Dupa care managerul care trebuia sa ia decizia de angajare a plecat in vacanta si nu am mai fost contactata de ei timp de cateva saptamani, iar eu intre timp am acceptat o alta oferta de job. Asa ca de data aceasta, cand am inceput sa caut job, a fost printre primele companii la care am aplicat, contand ca experienta mea ii va interesa din nou, ceea ce, din fericire, s-a si intamplat.
Este jobul perfect si sunt foarte fericita cu aceasta oportunitate. Este un job full-time, bilingv, situat intr-o locatie covenabila pentru mine, cu program fix (un alt aspect foarte important pentru mine, avand in vedere ca am copil mic). De data aceasta nu a mai fost nevoie sa fac niciun compromis. A meritat din plin sa stau acasa atatea luni pentru acest job. Cu ocazia asta am avut si o vacanta mai extinsa, de 7 luni – na, poftim. Cum sa nu fiu multumita?
Iar cat priveste abilitatea mea de a-mi gasi job intr-un interval scurt, de o luna – mi-am pastrat-o. Am mai primit o oferta de job in aceasta perioada de cautari, la sfarsitul lui noiembrie 2011. Era vorba de aceeasi companie de consultanta financiara unde am lucrat in ultimii 3 ani, dar o alta filiala din Toronto. Am aplicat la acel job la inceputul lui noiembrie, cand am inceput sa caut un job nou; am avut cu ei doua intreviuri; iar la sfarsitul lui noiembrie mi-au facut o oferta de angajare, pe care in schimb am respins-o pentru ca mi-au oferit un salariu mai mic decat vroiam, si mai mic decat a fost salariul meu precedent. Am stat si m-am gandit daca sa accept oferta lor sau nu, si pana la urma m-am hotarat sa nu o accept. De fiecare data cand am cautat un job nou in Canada, intentia mea a fost sa obtin si o situatie financiara mai buna, adica sa progresez, nu sa regresez, si nu doar sa schimb locul de munca. Orice pierdere de job inseamna de fapt oportunitatea de a-ti gasi un job mai bun, nu doar “un alt job” – asa am gandit din prima zi cand m-am mutat in Canada. Acum ma bucur ca nu m-am grabit atunci sa iau acel job, pentru ca “jobul meu”, jobul perfect, a venit incet dar sigur. Am putut sa-mi gasesc un job in decurs de o luna si de data aceasta, la fel ca si in anii trecuti, cu singura diferenta ca nu l-am acceptat. :)
Ma intorc in lumea corporatista in mai putin de doua saptamani. Nu voi mai avea la fel de mult timp liber, nu voi mai putea sa merg la evenimente mondene la fel de des ca in ultimele 7 luni si nu voi mai putea sa fac unele lucruri de care m-am bucurat in ultima jumatate de an, dar e o schimbare binevenita in viata mea.
